Cel dintâi principiu de bază al credinţei creştine pe care îl vom studia este „inspiraţia Bibliei“, ce înseamnă și cum ne dăm seama. „Biblia nu este o astfel de carte pe care omul ar fi vrut s-o scrie dacă ar fi putut, sau ar fi putut-o scrie dacă ar fi vrut“ Lewis S. Chafer

Aceasta, pentru că depindem de Biblie în explicarea celorlalte două principii. Toate adevărurile creştine pe care le cunoaştem sunt în Biblie. Aceste principii nu sunt produse de mintea sau de închipuirea omenească, ci reprezintă „credinţa preţioasă“ (2 Petru 1.1) „dată sfinţilor odată pentru totdeauna“ (Iuda 3).

I. Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu

 

1. Ce spune Biblia despre ea însăşi

Biblia precizează fără umbră de îndoială că ea este insuflată de Dumnezeu (2 Timotei 3.16). Cuvântul folosit în greacă, limba în care a fost scris Noul Testament, înseamnă mai mult decât „inspiraţie“; este suflarea lui Dumnezeu, aşa cum Dumnezeu a suflat în nările lui Adam suflarea de viaţă şi el a devenit un suflet viu (Geneza 2.7). În acelaşi fel, Biblia este suflarea lui Dumnezeu. Domnul Iisus spunea: „Cuvintele pe care Eu vi le-am vorbit sunt duh şi sunt viaţă“ (Ioan 6.63). De asemenea, Ştefan spunea despre Moise că „a primit cuvinte vii, ca să ni le dea nouă“ (Fapte 7.38).

Cei care au scris cărţile Bibliei sunt sfinţi care au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt (2 Petru 1.21). Deci ceea ce au scris ei au fost nu propriile lor cuvinte care ar fi inclus gândurile lui Dumnezeu. Ele au fost în totul cuvintele lui Dumnezeu. „Deoarce Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri“ (Evrei 4.12).

Cărţile Bibliei declară de multe ori că acesta este Cuvântul lui Dumnezeu. În cele 5 cărţi ale lui Moise sunt vreo 500 referinţe care spun că acesta este Cuvântul lui Dumnezeu către Moise. Şi în cărtile profeţilor sunt vreo 12.000 referinţe, că toate cele spuse de ei sunt cuvinte ale lui Dumnezeu Însuşi.

În Noul Testament vedem că Domnul a dat un loc suveran cărţilor Vechiului Testament. El spune clar că „Scriptura nu poate fi desfiinţată“ (Ioan 10.35). În Predica de pe munte Domnul Iisus spunea: „Adevărat vă spun: până nu va trece cerul şi pământul, nicidecum nu va trece o singură iotă sau o singură frântură de literă din lege, până nu se vor împlini toate“ (Matei 5.18). În istoria bogatului şi a lui Lazăr, Domnul preciza că dacă un om nu crede ce spun cărţile Vechiului Testament, nuva fi impresionat de cele mai mari minuni, chiar dacă ar învia cineva dintre cei morţi (Luca 16.29-31).

În acelaşi fel, apostolii inspiraţi au citat din cărţile Vechiului Testament cu toată autoritatea şi le-au considerat, împreună cu cărţile Noului Testament, ca fiind exact cuvintele lui Dumnezeu (2 Petru 3.2, 15, 16).

2. Necesitatea şi importanţa inspiraţiei

După ce a intrat păcatul în lume prin căderea lui Adam, omul a ajuns într-o nevoie parcă fără speranţe de o revelaţie de la Dumnezeu care să-l conducă la Dumnezeu şi să-i arate calea mântuirii. Şi aceasta este exact ce a făcut Dumnzeu cu omenirea de la început (Geneza 4.4; Evrei 11.4). Mărturia vorbită a pornit de la începutul istoriei omului (Geneza 4.2B). Dumnezeu susţinea această mărturie prin prelungirea anilor vieţi părinţilor (Geneza 5). Dar când durata medie a vieţii omului s-a scurtat, a fost nevoie de ceva mai mult decât mărturia verbală. A fost absolut necesar ca gândurile lui Dumnezeu să fie scrise într-o carte.

Moise a fost unealta folosită de Dumnezeu ca să anunţe scurtarea vieţii medii a omului (Psalmul 90.10) şi el a fost folosit de Dumnezeu ce să scrie cele dintâi cărţi ale Bibliei. Aceeaşi Carte s-a mărit încetul cu încetul, generaţie după generaţie, până ce a fost completată prin ultima carte a Noului Testament, Apocalipsa.

De fapt, nu ne putem închipui ca Dumnezeu să lase omenirea într-un întuneric total şi în ignoranţă de-a lungul veacurilor, fără ca El Însuşi să li Se descopere ca să-i facă înţelepţi spre mântuire (Fapte 14.17; 2 Timotei 3.15).

Îi mulţumim lui Dumnezeu care ne-a dat Cartea Sa, Biblia, care este formată din două părţi. Vechiul Testament, scris în original în limba ebraică, are 39 de cărţi. Noul Testament, scris în original în limba greacă, are 27 de cărţi.

Aceasta este Cartea lui Dumnezeu despre care preşedintele Abraham Lincolm, eliberatorul sclavilor, spunea: „Cred că Biblia este cel mai bun dar al lui Dumnezeu dat vreodată omului“. În adevăr, este mare privilegiu să primeşti informaţii direct de la Dumnezeu Însuşi!

Dumnezeu a dat omenirii această Carte din timpurile de demult. Este oare posibil ca mâinile rele omeneşti să fie mai tari decât mâna puternică a lui Dumnzeu şi să se poarte uşuratic cu această carte sau să-i schimbe conţinutul? Poate Dumnezeu să păzească în totul Cuvântul Său de falsificări, corupţii şi lipsuri de-a lungul veacurilor?

Aceasta ne duce la întrebarea importantă care urmează:

3. A fost schimbat sau stricat Cuvântul lui Dumnezeu?

Unii spun că Scriptura Sfântă, aşa cum este ea acum în mâinile noastre, nu este cea inspirată original, ci ar avea unele falsificări şi schimbări. O astfel de acuzaţie serioasă – într-un lucru esenţial ca acesta n-ar trebui adusă într-un mod nechibzuit, pentru că s-ar ridica împotriva măreţiei lui Dumnezeu, a puterii şi înţelepciunii Lui. De aceea, dacă cineva vrea să ridice o acuzaţie atât de serioasă Bibliei şi Autorului ei, trebuie să fie extrem de atent la ceea ce face. Ar fi el în stare să răspundă la întrebările următoare:

Când a fost schimbată?

Cine a schimbat-o?

Ce a fost înainte de schimbare?

De ce a fost schimbată?

a) Când a fost ea schimbată?

Biblia a fost tradusă în multe limbi [Cum sunt: latină, coptică, etiopiană, siriană, gotică şi armeană. Era în mai mult de 15 limbi la sfârşitul secolului al şaselea.] din zorii creştinismului. Începând din secolul al 2-lea d.Ch. s-a răspândit în lume în multe limbi. Pe lângă aceasta, Vechiul Testament a fost tradus în greacă (şi cunoscut ca Septuaginta) în anul 280 în.Ch. Ar fi fost oare posibil pentru cineva să pună mâna şi să schimbe toate manuscrisele din lume care erau scrise în multe limbi? Totodată este şi o literatură vastă care citează mult din Sfânta Scriptură. Cine ar fi putut ajunge la toate acestea ca să le schimbe? Nu este ceva imposibil?

b) Cine a schimbat-o?

În ce priveşte cărţile Vechiului Testament, este de neconceput ca evreii să fi umblat la el. Istoricii mărturisesc despre atenţia deosebită pe care o aveau iudeii ca să păstreze neatins Cuvântul lui Dumnezeu. Faptul acesta este arătat şi de Scriptură (Romani 3.2). Dacă ar fi fost ideea printre iudei să schimbe Cuvântul, ar fi eliminat părţile care îi condamnă, descriindu-i ca un popor cu gâtul înţepenit. Ar fi schimbat unele fragmente care sunt o ruşine pentru ei. De asemenea, ar fi omis multe versete care le sunt de neînţeles şi profeţii care vorbesc clar despre răstignirea, moartea şi învierea lui Hristos (de exemplu, Psalmul 22, Isaia 53 etc.)

De asemenea, este de neconceput pentru crştini să schimbe Vechiul Testament. Aceasta i-ar fi pus în conflict cu iudeii, pentru că şi creştinii şi iudeii au aceeaşi Torah (Vechiul Testament).

În ce priveşte cărţile Noului Testament, divizarea bisericii de la început în denominaţii şi secte ar fi prevenit pe orice grup să încerce un astfel de act păcătos.

c) Ce a fost înainte de schimbare?

Zeci de mii de manuscrise vechi ale Sfintei Cărţi au fost descoperite (cum se va explica mai departe), şi nici o copie nu s-a găsit a fi în contradicţie cu ceea ce avem astăzi în mâinile noastre. Nu respinge aceasta cu totul presupunerea schimbării ideilor din Carte? Care este valoarea unei acuzaţii evident falsă, fără o singură dovadă care s-o poată suporta?

d) De ce a fost schimbată?

Ar fi de înţeles pentru cineva să facă schimbări pentru a avea un anumit câştig sau a scăpa de vreun pericol. Dar ar putea fi de înţeles pentru cineva să mintă şi să modifice, ştiind că aceasta îi va aduce suferinţă şi persecuţie mai degrabă şi nu bucurie? Istoria ne spune că în timpul celor dintâi trei secole ale creştinătăţii, moartea şi persecuţia erau partea celor care îl urmau pe Hristos. Aceasta desprindea cu totul pe apostoli sau pe creştinii din acel timp de bănuiala vreunei falsificări. Omul ar putea fi gata să moară ca să apere ceea ce gândeşte că este adevărat, nu pentru ceea ce ştie că este înşelătorie. Desigur, cei dintâi creştini nu şi-ar fi jertfit vieţile şi pacea minţii lor dacă această Carte ar fi fost o minciună.

Aceasta ne conduce la un punct foarte important:

4. Vechile manuscrise

a) Să vorbească numerele

Nici o altă carte nu se poate compara cu Sfânta Scriptură în numărul de vechi manuscrise descoperite. Sunt aproximativ 5.300 manuscrise vechi în limba greacă a Noului Testament, 10.000 copii din „Vulgata“, traducerea latină a Bibliei, şi nu mai puţin de 9.300 manuscrise vechi în peste 15 limbi diferite.

Cartea care este a doua după Sfânta Scriptură în numărul de manuscrise vechi este Iliada poetului grec Homer. Au fost descoperite 643 copii. Închipuiţi-vă marea diferenţă dintre 24.600 şi 643! Un om de ştiinţă spunea că, dacă am considera Biblia ca fiind chiar numai o lucrare a literaturii vechi şi am supune vechile ei manuscrise cercetării critice, vom descoperi, folosind criterii corecte, că ea este în mod hotărât cartea cea mai demnă de încredere din întreaga lume.

Au fost descoperite sute de manuscrise ebraice ale Vechiului Testament. Este uimitor faptul cum aceste copii au fost descoperite în diferite părţi ale lumii, la distanţe mari în timp şi scrise în diferite perioade ale istoriei. Totuşi, comparându-le, s-au găsit identice. Nu este aceasta o dovadă a autenticităţii lor?

Cât despre cărţile Noului Testament, cele mai vechi manuscrise datează aproape de timpurile apostolilor. În plus, le găsim în scrierile „părinţilor“ ale căror citate acoperă întregul Nou Testament, cu excepţia numai a 11 versete. Iar cele mai vechi manuscrise ale Noului Testament, scrise pe papirus, cum este cel numit „Chester Beatty“, datează din secolul al II-lea. Unul dintre cele mai importante manuscrise este numit „alexandrin“, care a fost găsit în Alexandria în anul 1624 şi acum se află în muzeul britanic. Copia numită „vatican“ se află acum în Vatican. Manuscrisul „sinoitic“ a fost descoperit în jurul anului 1850 la mânăstirea Sfânta Caterina şi este păstrat, de asemenea, în muzeul britanic. Se zice că aceste ultime două copii ar fi fost scrise la porunca împăratului Constantin, în jurul anului 330 d.Ch.

b) Marea descoperire – Qumran

Qumran este o regiune mică la nord-vest de Marea Moartă. În primăvara lui 1947, un cioban a găsit într-o peşteră 2 oale care conţineau 11 manuscrise vechi. Au fost vândute. Şase din ele au fost luate de un profesor de la Universitatea ebraică. Celelalte 5 au ajuns în mâinile arhiepiscopului din Mark, o mânăstire asiriană, care le-a trimis Institutului american pentru studii din Est, din Ierusalim. S-au găsit că erau o copie completă a cărţii Isaia. Părţi din pânza care acoperea manuscrisele au fost trimise la Institutul de studii nucleare din Chicago, USA, şi s-a găsit că datau din perioada 167 în.Ch. şi 233 d.Ch.

Rezultatul acesta a condus la un mare interes în întreaga lume religioasă. O misiune a fost trimisă să facă săpături în terenurile pustii din Qumran şi s-au descoperit mai multe peşteri. În ele s-au descoperit 400 manuscrise. Într-o peşteră s-au găsit mai mult de 10.000 fragmente de vechi manuscrise, care conţin părţi din aproape toate cărţile Vechiului Testament. Cercetările au descoperit că aceste peşteri erau folosite ca adăpost pentru credincioşii evrei din jurul anului 125 în.Ch.; monede din acel timp s-au găsit în peşteri. Dar lucrul plin de încurajare este că, atunci când aceste manuscrise, inclusiv Isaia, care datează din secolul al 2-lea în.Ch., au fost comparate cu cartea pe care o avem în mâinile noastre, nu s-au găsit diferenţe. Să mai fie vreun alt argument după toate acestea?

„Doamne, Cuvântul Tău este întărit în ceruri pentru totodeauna!“ (Psalmul 119:89)

5. Evanghelia lui Barnaba

Care este istoria acestei false evanghelii?

Care este istoria aşa-numitei „evanghelii a lui Barnaba“? Poate cineva pretinde că aceasta este în adevăr evanghelie, fără s-o fi cercetat?

În primul rând, evanghelia aceasta a fost descoperită abia în anul 1709 d.Ch. Nu s-a găsit nici o copie în limba greacă, limba Noului Testament. Singura copie care s-a găsit este în italiană.

În al doilea rând, copia aceasta datează din secolul al 15-lea.

În al treilea rând, nici o referire n-a fost făcută la această pretinsă evanghelie sau la conţinutul ei în toate listele care au fost larg răspândite începând din secolul al 2-lea, nici n-a fost citată de „părinţi“ în conferinţele locale sau internaţionale în tot timpul istoriei bisericii, nici chiar de eretici.

În al patrulea rând, această evanghelie falsă este plină de greşeli, care fac imposibilă ideea că ar avea o sursă divină. Ea are multe greşeli istorice. Ea menţionează că secta fariseilor exista în timpul profetului Ilie şi că ei erau 17.000 (145:1). Este clar din istorie că secta fariseilor a apărut numai după întoarcerea din captivitatea babiloneană, sute de ani după timpul în care a trăit Ilie. Ei s-au format ca partidă religioasă în secolul al 2-lea în.Ch., deci 600 ani după Ilie.

Sunt, de asemenea, mai multe greşeli geografice. Ea spune că Nazaretul era pe malul mării (20:1, 9), lucru care dovedeşte ignoranţă şi faptul că autorul n-a văzut niciodată în viaţa lui ţara lui Israel.

Sunt şi nenumărate greşeli de scriere. De exemplu, atribuie lui David cuvintele lui Asaf în Psalmul 73 (25:10) şi lui Ioel cuvintele din Ezechel 18.23 (165:11), şi lui Mica acele cuvinte din Maleahi 2.2 (158:4). De asemenea, susţine că jubileul era la fiecare 100 de ani [Papa Bonifaciu al VIII-lea, în jurul anului 1300 d.Ch. este cel care a făcut ca jubileul să fie la 100 de ani, deci se pare că aşa-numita „evanghelie a lui Barnaba“ a fost scrisă după această dată.], dar de fapt el era rânduit la fiecare 50 de ani (Levitic 75.11). Ea pretinde că David l-a omorât pe Mefiboşet (50:35), însă David îşi arătase milă faţă de el (2 Samuel 21.7).

Şi sunt multe greşeli teologice şi exagerări ridicole, cum este aceea că paradisul este cortul cerului. Sunt şi unele contradicţii evidente, învăţături lumeşti, fabule.

Lipsa de valoare a unei astfel de cărţi făcută de un om îl face pe oricine să fie gata s-o respingă, oricât de devotat ar fi vreunei religii.

Atunci care este secretul entuziasmului unora pentru această evanghelie a lui Barnaba? Raţiunea admiraţiei lor este nu pentru că ei ar crede conţinutul ei, ci pentru că ea înjoseşte pe Hristos şi Îi tăgăduieşte crucea. Este oare vreun scop mai important pentru Satan decât să înlăture gloria lui Hristos şi să tăgăduiască realitatea crucii?

Iată sumarul conţinutului acestei evanghelii false. Oare să respingem toate cărţile Sfintei Scripturi ca să acceptăm „evanghelia“ lui Barnaba? Vom părăsi noi ce este aur în schimbul prafului?

Las această întrebare cititorului. Spun numai că răspunsul la această întrebare poate arăta calea şi destinul pe care-l ai, în viaţă şi în eternitate.

II. Dovada inspiraţiei Bibliei

Cineva l-a întrebat pe renumitul predicator Spurgeon dacă el ar putea apăra Biblia. Spurgeon a răspuns: „Eu să apăr Biblia? Are leul nevoie de vreun apărător?“ Foarte adevărat. Biblia conţine în ea însăşi evidenţa inspiraţiei ei. Orice cuvânt din ea poartă cu sine dovada că acesta este Cuvântul lui Dumnezeu. Ea însăşi se poate apăra.

Un tânăr, influenţat de idei ateiste, a întrebat odată pe un credincios dacă este vreo carte care să dovedească inspiraţia Bibliei. Acel credincios i-a răspuns: „Biblia“. Tânărul i-a spus atunci: „Vă rog să mă iertaţi, nu mi-aţi înţeles întrebarea. Aş vrea să-mi daţi numele unei cărţi care poate dovedi că Biblia este adevărată“. „Te-am înţeles de la început, i-a răspuns cel credincios, citeşte Biblia“. Foarte adevărat este acest răspuns. Avem nevoie de lumina unei lămpi ca să vedem soarele?

Voi începe să prezint pe scurt evidenţa inspiraţiei Bibliei, dar vreau cu toată sinceritatea să vă sfătuiesc să nu fiţi satisfăcuţi cu atât. Citiţi Biblia pentru voi înşivă, pentru că voi înşivă îi veţi descoperi măreţia şi infailibilitatea.

1. Prima dovadă: Influenţa ei plină de putere

Nici o altă carte n-a influenţat atât de adânc omenirea cum a făcut Biblia. Şi nimic în lume n-a format obiectul atâtor nenumărate scrieri ca Biblia. Nu este de mirare, pentru că spre deosebire de toate cărţile omeneşti, ea face faţă nevoilor tuturor oamenilor din lume, fără să se ţină seama de hotare. Aceasta îi dovedeşte sursa cerească. De asemenea, ea este cartea tuturor generaţiilor, pentru că nu este altă carte atât de veche; totuşi, ea continuă să fie citită cu entuziasm, bucurie şi un deosebit respect. Aceasta dovedeşte că ea aparţine Dumnezeului Cel etern. Este cartea tuturor vârstelor; nu există istorii mai interesante pentru copii decât cele din Biblie, nu există sfat mai folositor pentru tineri decât cele aflate în Biblie, nu este însoţitor mai puternic şi plăcut pentru cei bătrâni decât Biblia.

„Biblia mi-a fost cea mai mare mângâiere în timpul bolii“, spunea filosoful german Negel.

Pe patul morţii, inventatorul american George Selden spunea: „Nici o carte în lume, în afara Bibliei, nu poate da sufletului linişte în timpul când moartea este lângă tine“.

Dacă citeşti Biblia, ori te vei pleca plin de respect înaintea autorităţii ei măreţe, ori te vei împotrivi ei. De ce este iubită ea de cei credincioşi? Pentru că este „mai dulce decât mierea şi decât picurul din faguri“ (Psalmul 19.10). De ce este ea urâtă de alţii? Pentru că adevărul ei îi pătrunde până în conştiinţă. De ce i se împotrivesc? Pentru că ea este sabia duhului (Efeseni 6.17). Oamenii nu iau armele împotriva paielor, ci împotriva sabiei cu două tăişuri, care îi face să tremure.

Un predicator a fost odată întrerupt în public de un filosof care zicea: „Cine ţi-a spus d-tale că acea carte din care predici este cartea lui Dumnezeu?“ Predicatorul i-a răspuns liniştit că, dacă poate, să aducă în ziua următoare o persoană cunoscută în oraş pentru relele făcute, a cărei viaţă să fi fost transformată într-o viaţă curată prin citirea vreunui filosof. El însă (predicatorul) este gata să aducă pe lângă el pe mulţi care altădată erau plini de rele, beţivi nenorociţi, ale căror vieţi au fost transformate prin Biblie în fericire şi curăţie.

Când Walter Scott, renumitul scriitor şi poet englez, era pe patul de moarte, l-a rugat pe prietenul său Lockhart să-i citească din Carte. Când Lockhart a privit la biblioteca lui enormă, cu atât de multe cărţi, l-a întrebat din care carte. „Nu este decât o singură carte demnă să fie numită «Cartea»“, i-a răspuns Sir Walter, „şi ea este Biblia“. Este adevărat, Sir Walter! Biblia este cartea cărţilor pentru că ea este Cartea lui Dumnzeu.

2. A doua dovadă: Unitatea subiectului ei

Dacă citeşti cu sinceritate Biblia vei recunoaşte unitatea ei minunată. Acest lucru pare ciudat când ştii că ea a fost scrisă de feluriţi scriitori care au trăit în timpuri diferite şi sub condiţii sociale diferite, începând cu Moise, care era învăţat în toată înţelepciunea egiptenilor, şi sfârşind cu Ioan, pescarul fără educaţie. Moise a scris cele dintâi cinci cărţi în pustiul Sinai, înconjurat de nisipurile deşertului. Ioan şi-a scris ultima carte (Apocalipsa) când era exilat în insula Patmos, înconjurată de apele mării. Au trecut 1.600 de ani între cel dintâi şi cel din urmă scriitor şi în acest timp vreo 40 de oameni deosebiţi între ei au scris celelalte cărţi ale Bibliei. Pentru a scrie aceste cărţi, Duhul Sfânt a insuflat pe un om educat ca doctorul Luca, pe un păstor ca Amos, culegător de roade de sicomor, pe un filosof ca Pavel, pe un poet ca David, pe un conducător militar ca Iosua şi pe un cărturar ca Ezra. Unii erau oameni mari ca un împărat sau prim-ministru, ca Solomon şi Daniel. Alţii erau oameni simpli ca Matei, un strângător de taxe, şi Iacov, un dulgher. Cu toată această diversitate şi contrast între scriitori, observăm totuşi cu uimire unitatea Cărţii şi aceeaşi gândire care îi leagă toate paginile. Aceasta dovedeşte doar că fiecare scriitor, om, şi-a făcut partea lui şi a murit, dar autorul real, Duhul Sfânt, a continuat de la început până la sfârşit.

Veţi observa şi progresul revelaţiei. Mai mult a fost revelat judecătorilor decât patriarhilor, şi profeţilor decât judecătorilor, şi apostolilor decât profeţilor. Şi aceasta, fără vreo contradicţie cu ce a fost descoperit înainte. Nu este uimitor acest fapt? Pe lângă aceasta veţi observa minunata exactitate istorică a Bibliei. Ea cuprinde istoria omenirii de la început până la sfârşit fără omisiuni istorice. Când o carte se termină, alta continuă exact unde s-a oprit cea dinainte, ca şi cum cel dintâi scriitor ar fi dat ştafeta următorului, chiar dacă probabil nici nu s-au văzut aici pe pământ.

Exactitatea istorică nu este lucrarea omului. În adevăr, fără Biblie am fi rămas în neştiinţă cu privire la multe fapte istorice. Biblia este chiar cea mai însemnată carte de istorie. [Cu totul altfel decât pretindeau unii critici, toate excavaţiile noi au fost în toate amănuntele de acord cu ce spune Biblia. J.F. Shampllion, marele descoperitor francez, care a descoperit „Piatra Roseta“ şi care a fost în stare să descifreze vechile scrieri egiptene, spunea că istoria vechiului Egipt nu contrazice în nici un amănunt istoria dată de Biblie.]

Să ne ocupăm acum de subiectul sau tema Bibliei. De la început până la sfârşit tema şi obiectul ei este Hristos. Dacă cineva nu înţelege faptul acesta, va avea greutăţi în înţelegerea Bibliei şi va fi confuz, cum erau cei doi ucenici care se duceau spre Emaus (Luca 24.27). În general aflăm că Vechiul Testament ne îndreaptă privirea spre Persoana care avea să vină, iar Noul Testament se referă la Persoana care a venit:

În cărţile lui Moise vedem tipuri şi imagini (modele) ale lui Hristos.

În cărţile profeţilor găsim profeţii despre Hristos.

În Psalmi înţelegem simţămintele lui Hristos când era pe pământ.

În evanghelii Îl întâlnim pe El Însuşi în persoană şi învăţăm lucrurile privitoare la El.

În epistole aflăm roadele lui Hristos care trebuie să fie văzute în cei care Îl urmează.

În Vechiul Testament, Hristos este ascuns, În Noul Testament, El este descoperit. După cum seara şi dimineaţa fac o zi, tot aşa Vechiul şi Noul Testament formează o carte. Nu este un lucru minunat?

3. A treia dovadă: corectitudinea profetică

Profeţiile Bibliei sunt una din cele mai puternice dovezi ale inspiraţiei ei. Cine ar putea spune ce se va întâmpla peste sute şi mii de ani, decât numai Dumnezeu? (Isaia 41.23) Cartea aceasta conţine profeţii rostite cu sute de ani înainte de a fi împlinite. Aceatsa este o evidenţă indiscutabilă că acesta este în adevăr Cuvântul lui Dumnezeu. Cineva a numărat 10.385 profeţii în Biblie. De aceea apostolul Petru îl numeşte „Cuvântul Profeţiei“ (2 Petru 1.19).

Iată câteva din promisiunile mai proeminente care s-au împlinit:

a) Profeţii cu privire la Hristos

În jur de 333 profeţii cu privire la Hristos au fost prezise în Vechiul Testament, dintre care:

Profeţia Textul V.T. Textul N.T.

Fecioara naşte Isaia 7.14 Matei 1.22, 23

Avea să fie născut în Betleem Mica 5.2 Matei 2.5, 6

Ieşirea Lui din Egipt Osea 11.1 Matei 2.15

Viaţa Sa perfectă şi unică Isaia 42.1-4 Matei 12.14-21

Intrarea Sa în Ierusalim călare pe măgar Zaharia 9.9 Matei 21.4, 5

Unul dintre ucenici avea să-L vândă Ps. 41.9 Ioan 13.18

Moartea Sa pe cruce Ps. 22.6 Matei 27.35

Pus în mormântul celui bogat Isaia 53.9 Matei 27.57-60

Învierea Sa Ps.16.10 Fapte 2.31

Acestea şi multe alte profeţii sunt cuprinse în această măreaţă Carte, Cartea lui Dumnezeu. Ele se găsesc în „Tora“ iudeilor, care L-au urât pe Iisus şi nu L-au primit ca Mesia. Ar fi putut toate aceste profeţii să fie împlinite în Domnul Iisus numai la întâmplare? Pentru a răspunde la această întrebare, un matematician din America, cu numele Peter Stoner, a examinat 48 din peste 300 profeţii. Apoi a aplicat teoria probabilităţii ca să vadă dacă toate aceste profeţii ar putea fi împlinite într-o singură persoană prin coincidenţă. Care a fost rezultatul?

Dacă aceste profeţii ar fi fost numai coincidenţă şi nu parte din Cuvântul lui Dumnezeu, care cunoaşte sfârşitul de la început, şansa acestora (numai a 48 profeţii) de a nu fi împlinite într-o singură persoană este dată de un număr extraordinar de redus: 1 în 1 cu 181 de zero în faţă. N-ar fi respingerea Bibliei în acest caz ca tăgăduirea luminii soarelui?

b) Popoare şi continente

Istoria referitoare la popoarele lumii şi la continente a fost prezisă de Noe în Geneza 9 – adică în jurul anului 2500 în.Ch. Ea a fost pe deplin realizată:

Urmaşii lui Ham au populat continentul Africii – continentul întunecat. Ham n-a fost menţionat de Noe – deci cea mai mare parte a acestui continent a rămas necunoscut. Sem a locuit pe continentul Asiei. Noe a spus: „Binecuvântat să fie Dumnezeul lui Sem!“ Şi vedem că toţi profeţii şi scriitorii Sfintei Scripturi sunt printre urmaşii lui.

Despre Iafet, care locuieşte în Europa, Noe a spus: „Dumnezeu să lărgească pe Iafet şi să locuiască în corturile lui Sem“. Dumnezeu a lărgit în adevăr pe Iafet. Urmaşii lui au descoperit cele două Americi şi Australia. Ei au fost, de asemenea, cei mai renumiţi invadatori şi cuceritori pe care i-a cunoscut lumea.

c) Cea mai specifică profeţie: evreii

Când Frederic cel Mare, împăratul Prusiei, a întrebat pe predicatorul din palatul său: „Poţi să dovedeşti autenticitatea Bibliei în două cuvinte?“, acela a răspuns: „Evreii, înălţimea-voastră!“ Hristos a venit la ei, dar ei L-au respins. Din cauza aceasta tempul lor a fost distrus şi ei au fost împrăştiaţi în toată lumea. Biblia este plină de astfel de profeţii. Faptul că unii dintre ei se întorc acum în ţara lui Israel (care, de asemenea, este indicat în profeţii) este numai ca să treacă prin necazul cel mare. Dacă vrei să ştii pentru tine însuţi, iubite cititor, poţi să citeşti următoarele capitole care te pot ajuta: Deuteronom 28, Daniel 9, Ezechiel 36 şi 37, Matei 23 (ultima parte a capitolului) şi 24.

* * *

Aceasta, pe lângă celelalte profeţii care dau descrieri amănunţite despre împărăţiile lumii care vin una după alta (Daniel 2, 7) şi despre distrugerea unor cetăţi care să nu mai fie niciodată rezidite (Isaia 13, Ezechiel 26). Sunt, de asemenea, unele profeţii care descriu semnele deosebite care vor fi în zilele din urmă în care trăim, sociale (Luca 21) sau spirituale (2 Petru 2, 3) şi multe altele.

4. A patra dovadă: corectitudinea ştiinţifică

Biblia nu este o carte de ştiinţă; ea este spirituală şi vorbeşte despre Creator, nu despre creaţie. Ea ne spune despre mântuirea eternă, nu despre unele teorii ştiinţifice în legătură cu o lume trecătoare. Ea nu se prezintă într-un limbaj ştiinţific, încât poate fi înţeleasă de omul simplu. Ea nu intră în fapte ştiinţifice care ar fi în conflict cu gândirea omului când ştiinţa era primitivă. Cu toate acestea, întreaga Biblie conţine informaţii foarte corecte ori de câte ori atinge ocazional un fapt ştiinţific.

În anul 1861, Academia franceză de ştiinţe pretindea că a descoperit 51 de greşeli în Biblie. În timp ce ştiinţa avansa, numărul aşa-ziselor greşeli a devenit din ce în ce mai mic. După ce au trecut alţi ani s-a găsit că toate cele 51 de greşeli erau greşeli ale Academiei, şi nu ale Bibliei.

Vom menţiona câteva din aceste fapte de ştiinţă arătate într-un mod minunat în Biblie:

a) Globul pământului

Cea dintâi descoperire că pământul era sferic a fost făcută de Columbos în 1492. Dar Isaia în anul 700 în.Ch. spunea despre Dumnzeu: „El şade deasupra cercului pământului“ (Isaia 40.22).

b) Universul suspendat în spaţiu

Înainte de a avea scrierile lui Isaac Newton, în 1687, nimeni nu ştia acest fapt. Dar cea mai veche carte din Biblie, cartea Iov, descrie clar acest fapt: „El întinde nordul deasupra golului, spânzură pământul pe nimic“ (Iov 26.7).

c) Dispariţia galaxiilor de pe cer

De curând oamenii de ştiinţă au observat că, urmare cheltuielii de energie de către galaxiile cereşti prin emiterea de lumină şi căldură, ele îşi pierd mereu o anumită parte din masa lor. Biblie se referea la acest fapt acum aproape 3000 de ani într-o exprimare deosebit de frumoasă: „Ele vor pieri… se vor învechi ca o haină“ (Psalmul 102.26; Evrei 1.11). Ştim că o haină nu se distruge deodată, ci se destramă zi de zi, cu cât este mai veche. Aşa sunt galaxiile cereşti.

d) Descompunerea elementelor

Nimeni n-a făcut vreo aluzie la dizolvarea elementelor până în secolul al 20-lea, când Albert Einstein a făcut cunoscută explozia atomică. Aceasta este însoţită de enormă căldură şi mare zgomot. Dar apostolul Petru, pescarul, vorbise despre acest lucru: „Ziua Domnului va veni; în ea cerurile vor trece cu mare vuiet… şi elementele, arzând cu mare căldură, se vor topi“ (2 Petru 3.10-12).

Sunt două întâmplări interesante cu privire la exactitatea ştiinţifică a Bibliei.

Cea dintâi este despre un savant numit „Matthew Murrey“, deseori numit ca tatăl oceanogafiei. Odată era bolnav şi l-a rugat pe fiul lui să-i citească din Biblie. Fiul lui i-a citit din psalmi. Atenţia i-a fost îndreptată spre Psalmul 8.8, care spune că Domnul are stăpânire „peste peştii mării şi peste tot ce străbate cărările mărilor“. L-a oprit din citire pe fiul său şi l-a rugat să-i citească din nou acest verset. Când l-a auzit a doua oară, a spus: „De ajuns! Atât timp cât Cuvântul lui Dumnezeu menţionează cărări în mare, trebuie să fie cărări în mare, şi am să le descopăr!“ Câţiva ani mai târziu el a făcut o hartă marină a liniilor şi curenţilor mării şi a devenit întemeietorul acestei ştiinţe.

A doua istorie s-a întâmplat când un ofiţer al armatei americane ţinea colegilor săi o lecţie despre electricitate. Le explica marea descoperire a lui Lord Kelvin, care devenise renumit, că ploaia este cauzată de o descărcare electrică. Ofiţerul acela era credincios. El a îndreptat atenţia spre o carte veche pe care o avea şi a spus: „Dar, domnilor, am o carte mai veche decât Lord Kelvin, dinaintea descoperirii lui“. Aceste cuvinte le-a stârnit curiozitatea. După ce s-a terminat expunerea, l-au înconjurat pe ofiţer să-l întrebe la ce carte se referise. El a luat Biblia şi a citit Psalmul 135.7 şi Ieremia 10.13: „El face fulgere pentru ploaie“.

5. A cincea dovadă: Biblia rezistă în faţă ateismului

Biblia a fost învingătoare în faţa a trei provocări extrem de grele, în trei perioade succesive:

– Din partea autorităţilor politice stăpânitoare reprezentate de imperiul roman păgân care era în culmea lui, în timpul primelor trei secole creştine.

– De la autorităţile religioase în timpul întunecat al evului mediu, când Biserica interzicea citirea Bibliei şi folosirea ei. Ea persecuta până la moarte pe cei care încercau s-o traducă sau s-o publice.

– De la unele grupări intelectuale, prin filosofi atei, începând din perioada Renaşterii până astăzi.

Pentru a treia provocare, care se continuă şi astăzi, mă opresc la un episod interesant referitor la renumitul ateu francez Voltaire. El îşi bătea joc de Biblie, spunând: „Într-o sută de ani Biblia va dispare de pe faţa pământului şi va deveni istorie“. Au trecut două sute de ani şi Voltaire a devenit istorie, iar Biblia este foarte vie şi dă viaţă tuturor celor ce o citesc şi ascultă de ea. Ironic, vechea tipografie şi casă a lui Voltaire au fost puse la vânzare după moartea lui. Au fost cumpărate de societatea Biblică şi au fost folosite pentru tipărirea şi depozitarea Bibliei!

Când guvernul comunist din Rusia a dorit să se descotorosească de orice era în legătură cu creştinismul, a oferit spre vânzare copia „Sinoitică“ a Noului Testament (despre care s-a vorbit mai înainte). Acest manuscris a fost cumpărat de guvernul britanic pentru o jumătate de milion de dolari. Chiar în aceeaşi zi, cea dintâi tipăritură a lui Voltaire a fost vândută în librăriile din Paris cu 11 cenţi.

Da, ea este Cartea lui Dumnezeu. E a rezistat, cu toate împotrivirile pe care le-a întâlnit. Natura ei divină s-a dovedit mereu aceeaşi. Este cartea scrisă de mai mulţi oameni inspiraţi de Dumnezeu, tradusă şi făcută cunoscut de mulţi, tipărită şi răspândită de zeci de mii, citită şi iubită de milioane.

Şi acum?

Şi acum, odată ce ai ajuns să ştii că această carte unică, incomparabilă, este Cuvântul lui Dumnezeu, ce ai de gând să faci cu ea?

Când Dumnezeu vorbeşte, nu este datoria noastră să ascultăm? „Ascultaţi, ceruri, şi pleacă urechea, pământule, pentru că Domnul a vorbit“ (Isaia 1.2)

Când Dumnezeu binevoieşte să ne dea o carte, suntem răspunzători s-o citim şi s-o înţelegem. „Cercetaţi Scripturile, pentru că gândiţi că în ele aveţi viaţa eternă“ (Ioan 5.39)

Oricine respinge şi dispreţuieşte Cartea aceasta şi încearcă s-o submineze sau să-i strice conţinutul îşi va aduna amărăciune pentru sine însuşi. „Cine dispreţuieşte Cuvântul se va distruge“, spune Solomon. (Prov. 13.13)

Ioan, apostolul preaiubit, spunea despre această carte: „Dacă adaugă cineva la acestea, Dumnezeu îi va adăuga plăgile… Şi dacă scoate cineva din cuvintele cărţii acesteia, Dumnezeu îi va scoate partea de la pomul vieţii“. (Apocalipsa 22.18, 19)

Apostolul Petru spunea despre această Carte: lucruri „pe care cei neînvăţaţi şi nestatornici le răstălmăcesc… spre propria lor pieire“. (2 Petru 3.16)

Dar dacă tu crezi această Carte eşti binecuvântat.

În capitolul următor ne vom îndrepta spre cel mai sfânt subiect din această Carte măreaţă. Este revelarea lui Dumnezeu despre Sine Însuşi.

About the author
Leave Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

clear formSubmit